Ce face transgeneraționalul din om, dar și omul din transgenerațional

Se spune că există trei poziții din care îți începi viața: sprint, platou sau deficit.

Ca să nu zici că vorbesc doar în limbaj de psiholog, hai să traduc sprintul, platoul și deficitul pe limba noastră cea de toate zilele.

Îți dau întâi varianta populară, cea pe care o înțelege oricine, că o vezi zilnic la vecini, prieteni sau în propria familie.
Apoi îți dau și varianta academică, mai așezată, cu termenii potriviți, pentru cei care vor să pună conceptele în ramă.

Sprint – startul în viață cu asfaltul deja turnat

În limbaj popular, sprintul e viața cu start lansat.

Copilul născut cu cheia de la mașina electrică deja în buzunar, cu bonă, meditații și vacanțe la munte și la mare, totul inclus. Nu se împiedică de lipsuri, pentru că are asfaltul turnat drept în față.

Sprintul îi aparține celor crescuți în familii cu resurse și susținere, unde dezvoltarea copilului este adaptată la nevoile lui.

Oportunitățile nu apar doar pentru că le meriți, ci pentru că sunt acolo, în preajma ta, încă din copilărie.

Aici părinții știu cum să pună resursele în circulație pentru a susține creșterea și dezvoltarea odraslei lor. Asta înseamnă nu doar bani sau bunuri materiale, ci și cercuri sociale, modele de viață sănătoase, educație emoțională și culturală.

Știți voi, astfel de familii pot destul de ușor să externalizeze creșterea și educația copilului – școli private, meditații, activități extracurriculare.

Pot să ofere copilului acces nelimitat la explorare, uneori fără o linie clară între gratificare și recompensă.

Nu este cazul aici, nu despre acest ”sprint” vreau să îți vorbesc!

Acești copii vor avea un avans considerabil în viață.

Vor fi educați, vor avea acces la cercuri înalte de oameni și li se vor deschide orizonturi la care mulți alții nici nu știu că există.

Nu știu despre voi, dar eu vreau să cred că mulți dintre acești oameni vor alege să dea ceva bun înapoi societății. Și unii chiar o fac.

Platou – viața nici prea bună, nici prea rea

În limbaj popular, platoul e existența aia pe muchie: nu ți-a lipsit pâinea de pe masă, dar nici nu te-a dus nimeni la șah și pian.

Platoul descrie o viață nici prea bună, nici prea rea, unde copilul nici nu a fost prea sprijinit, dar nici nu a fost încurcat.

Este acel teren neutru. Pe de-o parte, avem părintele care spune „nu are mama, că ți-ar da”, pe de altă parte avem copilul care trebuie să învețe să se bazeze mai mult pe intuiția și perseverența lui.

Pe platou, nu câștigi prin viteză, ci prin consecvență și răbdare.

Și reușește, mai greu, mai lent, asemenea broaștei țestoase din povestea cu iepurele și maratonul.

Broasca va câștiga nu prin viteză, ci prin consecvență și răbdare.

Deficit – startul cu frâna trasă

În limbaj popular, deficitul e copilăria pe muchie de cuțit: cu frig în casă, certuri în familie și „descurcă-te singur” servit la micul dejun.

E viața începută pe datorie și cu scandal, unde fiecare pas înainte costă dublu și niciodată nu ești sigur că ajungi la finish.

Deficitul este punctul de start al celor care pornesc din istorii de viață încărcate de traumă și dificultăți.

Pentru cei crescuți pe teren arid, fiecare pas înainte cere un efort dublu sau triplu.

Familii cu violență domestică, lipsuri cronice, neglijență, abuz emoțional sau pur și simplu o absență a resurselor de bază.

Pentru acești oameni, dezvoltarea nu se face pe teren fertil, ci pe un sol arid și pietros, unde fiecare pas înainte cere un efort dublu sau triplu.

Asemeni solului arid, mai întâi trebuie să tratezi solul ca să poți cultiva ceva și să te aștepți că te vei bucura de recolta ta.

Astfel de oameni se dezvoltă în ciuda condițiilor de viață, plătind un preț mare, uneori cu sănătatea lor sau cu ani de epuizare.

Pentru acești oameni, terapia, autocunoașterea sau simpla maturizare adesea înseamnă să investească mult timp doar pentru a ajunge la platou, la acel loc neutru unde nu mai sunt împovărați de trecut. Abia apoi, dacă mai au energie, resurse și timp, pot aborda sprintul.

Aparent, cei care ajung la sprint mai târziu nu au nimic special față de cei care au pornit de la început dintr-o familie-sprint.

Și totuși, astfel de oameni când ajung în platou, sunt un model în sine de succes. Sunt însuși Bill Gates-ul vieții lor.

Este doar o metaforă, evident.

Dar metafora aceasta reîncadrează radical ideea de succes și eșec. Și este nevoie de o astfel de reîncadrare pentru că uitându-se la cei privilegiați, mulți dintre cei veniți din deficit simt că „nu au făcut mare lucru” în viața lor.

În realitate, ceea ce au realizat este uriaș, chiar dacă nu se vede pe o coperta Forbes.

Când deficitul devine busolă. Povestea mea personală

Eu sunt unul dintre acei oameni care au pornit din deficit.

De aici și nevoia mea de a înțelege sufletul uman, emoțiile, relațiile și felul în care experiențele inter- și transgeneraționale ne modelează existența.

Pentru mine, psihoterapia a fost mai întâi însoțitor și ghid, mult înainte să fie profesie. Astăzi e profesia mea, dar rămâne și ghidul meu în momentele de cumpănă.

De ce îți spun toate astea?

Pentru că vreau să arăt un drum, nu o rețetă.

În toate căutările mele am trecut prin aproape tot ce înseamnă „metode” sau chiar promisiuni de vindecare.

• Am adunat peste 15 ani de terapie pentru mine, în procese lungi sau mai scurte.
• Unele au fost de explorare a necunoscutului, altele au fost mai strategice și orientate pe rezultat. De pildă, o vreme am fost foarte loială terapiilor transgeneraționale.
• Acele terapii care îți spun cum trauma străbunilor dau năvala peste tine și ar cam fi cazul să te apleci în fața lor ca să poți să te desprinzi de blestemele vieții.

Desigur că trauma se rostogolește generație peste generație prin tiparele de gândire, simțire și modul în care oamenii relaționează între ei.

Asta până într-o zi când arhetipul ”oii negre” a familiei, zice STOP joc!

Credeam pe vremea aceea că dacă voi fi eu ”oaia neagră” a familiei mele și îmi înțeleg originile, dacă fac pace cu străbunii și părinții, atunci voi fi bine.

Iar la copilul meu nu va mai ajunge atâta potop!

Dacă trăiești și tu cu acest mit, dă-mi voie să ți-l demontez din propria experiență trăită, căci nu sunt doar un psihoterapeut ”citit”, ci unul foarte ”muncit”.

Faptul că îți cunoști originile și „contractele de loialitate” nu garantează că viața ta se va transforma radical. Poate fi eliberator, poate deschide posibilități de reconfigurare, dar nu e suficient.

Ce nu am primit în copilărie lasă urme adânci în sistemul nervos.

Un creier format în nesiguranță, frică și lipsuri nu se resetează doar pentru că ai înțeles ceva la nivel cognitiv sau simbolic.

În primul rând, acest creier are nevoie de liniște

Are nevoie să ajungă la „platou”.

Concret, asta înseamnă să înveți să gândești, să simți și să te raportezi la viață și la oameni într-un mod diferit de cel cu care ai crescut.

Și mai mult decât atât, să dezvolți abilități relaționale noi, care remodelează rețelele neuronale. Aceste competențe noi te pot ajuta nu doar să ajungi la sprint, ci chiar să prinzi avans.

Cred că cea mai mare ”trezire” am avut-o în timpul primei mele formări, când un formator a povestit despre o tânără venită dintr-o familie de tip „deficit”. Era în terapie de ani de zile, și totuși niciodată nu discutase despre originile ei.

Și ce să vezi, aproape ieșise din deficit și se apropia de platou.
Acela a fost momentul meu de ”breakeven”. Sau palma peste ochi!

Când transgeneraționalul devine obsesie

Până atunci, terapiile mele erau centrate aproape obsesiv pe transgenerațional iar faptul că știam atât de multe despre originile mele îmi dădea chiar și un aer de aroganță.

Viața mea nu era însă cu nimic mai ușoară decât a altora care nu știau nimic despre 4 generații înapoi, înainte ca ei să se fi născut. Iar despre mine, ce să zic, eram la fel de chinuită și măcinată pe interior, doar că teoretic mai „luminată”.

Acea formare a fost salvatoare pentru mine pentru că m-a scos, cam abrupt, ce-i drept, din iluzii spirituale și din mituri „astrale” despre vindecare.

Ce am învățat din psihotraumatologie: binele se construiește din bine

Apoi a urmat a doua mea formare, în psihotraumatologie, unde am învățat că binele se construiește din bine și asta a rezonat tare bine în mine.

Trauma nu se vindecă doar prin a înțelege și onora trecutul, ci prin dezvoltarea și hrănirea resurselor relaționale din prezent.

Cu alte cuvinte avem nevoie, în aici și acum, de un ”safe place” autentic, format din relații bune și hrănitoare. Nu-i nimic simbolic sau imaginar în acest spațiu ci ceva palpabil și concret!

Transgeneraționalul – o piesă dintr-un puzzle mai mare

Transgeneraționalul are rolul lui și nu poate fi negat dar este doar o piesă într-un puzzle mai larg.

Și odată cu această înțelegere care mi-a ajuns până în măduva oaselor, am ajuns spre platou ca apoi să fi avut șansa pentru sprintul meu.

Sigur că mi-am onorat străbunii și părinții, le înțeleg profund pierderile și am toată compasiunea pentru durerile lor. Dar schimbarea a venit atunci când am început să lucrez la relațiile mele de acum și la felul în care construiesc „binele” meu.

Iată de ce atunci când văd în jurul meu atâta ”pasiune” pusă în transgenerațional, îmi dă cu fiori pe șira spinării.

Cred că în ceea ce mă privește, dacă aș fi avut acel moment de ”breakeven” mai devreme, aș fi scurtat considerabil din timp și m-aș fi aliniat la sprint mai devreme.

Singura datorie față de trecut: să mergem înainte

O spun eu și orice terapeut transgenerațional faptul că singura datorie pe care o avem față de originile noastre este să mergem înainte, să ne străduim să ne fie bine și să facem la rândul nostru bine în lumea asta atât de gri.

Și mai cred că dacă vrei să ai această explorare a rădăcinilor tale, să scoți de la naftalină scheleții uitați în dulapurile familiei tale, fă-o cu un simț ecologic față de rudele tale care nu mai sunt printre noi. Și cu responsabilitatea binelui pe care îl urmărești.

Cu siguranța de acolo de unde sunt sufletele lor, îți vor mulțumi că nu i-ai scotocit prin cufărul de amintiri dureroase doar de dragul unui bine închipuit.

Iar află că tu ai deja suficient ”material” de prelucrat doar uitându-te la modul în care te raportezi la sine, la lume și la relațiile tale mai apropiate.

Strămoșii își dorm somnul lor.

Noi avem de trăit viața noastră.

Și singura datorie reală e să mergem înainte și să facem binele posibil cu ce avem la îndemână azi.

Sursa imagine: Pinterest