De ce copilul ”rău” părăsește părintele ”bun”?

Întrebarea ascunde o întreagă istorie relațională în care abuzul parental este trecut sub tăcere, iar copilului i se atribuie întreaga responsabilitate pentru ruptură.

Copilul devenit adult ajunge la concluzia că nu mai are altă variantă decât să se retragă dintr-o relație în care este rănit sistematic. Părintele care nu a fost capabil să-i ofere dragoste, afecțiune și susținere continuă să-i ceară iubire, respect și recunoștință, fără să-și asume propria contribuție la deteriorarea relației.

Acești părinți spun că suferă pentru că și-au pierdut relația cu copilul. În realitate, au ajuns să o piardă pentru că nu pot accepta felul în care s-a ajuns la această ruptură și prin urmare nici nu pot fi deschiși la o reparație. Își organizează suferința în jurul propriei nedreptățiri: „După tot ce am făcut pentru tine, așa îmi mulțumești?”

În această logică, sacrificiul devine o monedă morală, iar copilul rămâne dator pe viață.

Dar copilul nu pleacă din relația cu părintele abia la vârsta adultă. Pleacă mult mai devreme. Mai întâi se retrage mental, încă de când locuiește în casa părintească. Apoi se retrage afectiv, când înțelege că nu primește altceva decât mesaje negative despre sine. În cele din urmă, pleacă și fizic.

Uneori pleacă înainte să-i fi crescut penele de care are nevoie pentru a se proteja. Alteori rămâne atât de mult încât, atunci când pleacă, are deja penele pârlite.

Un astfel de copil învață foarte devreme că nu se poate baza emoțional pe părintele său. Poate continua să-și îndeplinească obligațiile însă în interior, începe să renunțe treptat la așteptarea că va fi văzut, protejat și primit așa cum este. El știe să se descurce singur, să-și ascundă nevoile, să anticipeze dispoziția părintelui și să-și organizeze comportamentul în jurul evitării următoarei izbucniri.

Ceea ce pare independență precoce este, de fapt, absența unei alternative sigure în relație. Avem nevoie de apartenență și de siguranță relațională pentru ca autonomia să se poată dezvolta, nu să devină o strategie de supraviețuire.

Renunțarea la relația cu părintele nu este întocmai o decizie ușoară, ci o soluție la modul în care exprimarea nevoilor l-a vulnerabilizat, iar vulnerabilitatea a fost folosită împotriva lui. Deseori, încercările de apropiere se termină în reproșuri: „Nu ai sunat, nu ai venit, nu ai făcut…” Și uite așa începe spirala negativității, în care copilul adult aude aceeași placă, menită să-i inducă vinovăția până în măduva oaselor.

Revenirea când și când în relație este mai degrabă din vinovăție și din simțul datoriei decât dintr-o dorință autentică de apropiere. Știe că el este acea „cană de apă de la bătrânețe” pentru părintele său.

Ceea ce riscă însă cu fiecare tentativă de apropiere este reactivarea aceleiași dinamici. Adultul ajunge să investească din nou energie în autoreglare, în gestionarea reacțiilor părintelui și în evitarea conflictului, tocmai acolo unde ar avea nevoie de un contact bun, în care să existe loc și pentru propriile nevoi.

Astfel, adultul renunță de fapt la ceea ce reprezintă relația cu acesta: reproșuri, critici și datorii morale de care este deja suprasaturat.

Plecarea din relație nu întrerupe legătura cu părintele

Atașamentul nu dispare automat atunci când relația devine nocivă. Putem să ne dorim distanță față de părinte și în același timp să tânjim după apropierea lui. Putem să știm că nu vom primi ceea ce avem nevoie și totuși să continuăm să sperăm. Putem simți furie față de părinte și, în egală măsură, să ne îngrijorăm pentru el.

În relațiile părinte–copil marcate de abuz, alternanța dintre apropiere și respingere este epuizantă. Înainte de a se retrage, copilul devenit adult a investit adesea enorm în încercarea de a găsi o formulă constructivă: să-i vorbească mai blând, să-i explice mai bine, să nu-l contrazică, să-i ofere mai multă înțelegere și să aleagă mereu momentul potrivit pentru a-și exprima nevoile.

Dar oare există vreodată un moment potrivit cu un astfel de părinte?

Sacrificiul parental nu anulează abuzul

Pentru adult, unul dintre cele mai dureroase momente este acela în care părintele pune pe cântar tot ceea ce a făcut pentru el și negociază sutele de grame. Ceea ce ar trebui să fie responsabilitate parentală, se transformă atunci într-un credit imposibil de achitat pentru copil.

Un părinte poate să fi muncit enorm, să fi asigurat locuința, hrana, educația și toate condițiile materiale necesare. Poate să fi renunțat la propriile dorințe și să fi considerat că și-a dedicat viața copilului. Nimic din toate acestea nu justifică abuzul.

Replicile dure devin pietre grele pe sufletul copilului, chiar și atunci când înțelege cât de iraționale sunt:

• „Ți-am dat totul” devine un răspuns la suferința copilului.
• „Am muncit pentru tine” devine o justificare pentru umilire.
• „Eu am avut o viață grea” devine o explicație care închide orice discuție despre consecințele propriului comportament.

În felul acesta, părintele nu mai vorbește despre relație, ci despre drepturile pe care consideră că le-a dobândit asupra propriului copil prin sacrificiu.

Părintele pierde din vedere faptul că copilul nu este un contract de rentabilitate afectivă. Nici copilul nu îi datorează o relație apropiată doar pentru că a fost crescut, hrănit și educat.

Recunoștința nu poate fi impusă și nici folosită pentru a cere tolerarea abuzului.

Victimizarea devine un instrument de menținere a abuzului

În unele relații abuzive, victimizarea devine un instrument prin care părintele evită responsabilitatea și îl readuce pe copil în poziția de vinovat.

„După tot ce am făcut pentru tine, mă abandonezi.”

Durerea părintelui poate fi reală însă felul în care o exprimă poate transfera responsabilitatea pentru starea lui asupra copilului.

Copilul ajunge astfel din nou în poziția cunoscută: dacă se protejează, este rău; dacă revine, riscă să fie rănit.

Într-o asemenea dinamică relațională, ieșirea din relație nu vine ca o pedeapsă aplicată părintelui, ci ca o conștientizare a faptului că reparația nu poate fi realizată de o singură persoană.

Pentru ca reparația să fie posibilă, părintele trebuie să poată tolera faptul că poate să-și fi iubit copilul și în același timp, să-l fi rănit. Că poate să fi făcut sacrificii și totodată, să fi fost abuziv. Propriile intenții nu anulează consecințele comportamentului său.

De altfel, niciunul nu poate să reproducă pentru amândoi disponibilitatea de a asculta și de a schimba ceva în relație.

Nu există vreo obligație morală de a păstra relația cu părintele abuziv

În plan relațional, apropierea nu poate fi obținută prin invocarea filiației. Faptul că cineva este părintele tău nu îi conferă un drept nelimitat asupra vieții tale emoționale.

Un adult poate alege să contribuie la îngrijirea unui părinte vulnerabil prin intermediul altor rude, al serviciilor sociale sau al altor forme de sprijin, fără să reia relația personală și fără să urmărească o reconciliere afectivă. Poate avea compasiune fără intimitate și poate recunoaște vulnerabilitatea părintelui fără să se expună din nou abuzului.

Când abuzul continuă să se repetă pentru că nu există alt repertoriu relațional, iar limitele nu sunt respectate, întreruperea contactului poate deveni cea mai protectivă opțiune. Pentru asta, adultul nu trebuie să demonstreze că părintele este abuziv, să obțină acordul familiei sau să prezinte un dosar complet al suferinței sale. Nu are nevoie să convingă pe toată lumea că a suferit suficient pentru a avea dreptul să se protejeze.