Ce moștenim de la mamă și bunică. Și unde se termină, de fapt, „blestemul de neam”

Când o femeie este însărcinată cu o fetiță, în ovarul fătului feminin se formează deja ovocitele primare. 

Aceste ovocite formează rezerva ovariană, iar la un moment dat, unul poate fi fecundat și astfel se dezvoltă o nouă viață.

Mergând pe această logică biologică, aflăm că încă din pântecul bunicii, în materialul ei celular, se află atât fiica ei cât și viitoarea nepoată. 

Trei generații de femei pot fi biologic conectate într-un singur moment de viață intrauterină.  

Ce se transmite biologic și ce nu se moștenește niciodată

Ceea ce numim ”moștenire transgenerațională”, nu este un transfer nefericit de evenimente dureroase, nici un șir nesfârșit de pierderi. 

Faptul că moștenim material genetic de la mamă și bunică, nu înseamnă că moștenim amintirile lor sau istoria acestora de viață. 

Prin rezerva ovariană nu se transmit emoțiile bunicii la viitoarea fiică și nepoată, ci condițiile biologice și neuroendocrine în care se vor forma ovocitele fetiței.

Mediul intrauterin al bunicii care poate fi marcat de nivelul de stres, de alimentație, hormoni, de afecțiuni medicale ca și de mediul de viață, va influența direct calitatea ovocitelor fiicei sale și ulterior, indirect, ale nepoatei sale.

Cu alte cuvinte, moștenim de la bunica maternă un teren biologic modelat de istoria ei de viață. 

Marcajele genetice pot persista generațional, ele ne oferă o continuitate biologică dar nu și un destin fix. Epigenetica este cea care le poate modela pentru că ceea ce a fost transmis, prin modele relaționale și educaționale, poate fi conștientizat, diferențiat și reorganizat.

Nu se transferă „poveștile” sau „traumele” ca atare. Se transferă moduri de adaptare la realitate, înscrise în corp, relație și în limbajul emoțional.

Dacă în familie s-a tot perpetuat divorțul, dacă femeile au fost mai mult singure și au dus greul familiei, nu este o poliță în alb că asta va continua și în generațiile următoare.

Repetarea nu mai e moștenire, ci alegere inconștientă

Iar dacă totuși se întâmplă acest fenomen, este pentru că organismul caută familiarul, chiar și atunci când familiarul doare. 

Sistemul nervos preferă previzibilul în locul necunoscutului. 

Astfel, femeia poate alege, la nivel inconștient, parteneri indisponibili emoțional pentru că apropierea nu a fost niciodată un teritoriu sigur. 

Luăm din ”preaplinul” familiei, fără să digerăm modurile de adaptare, și le ducem mai departe. După care numim acest fenomen, ”blestem de neam”. 

Astfel de explicațiile fataliste liniștesc anxietatea, dar blochează responsabilitatea personală. 

Uneori este mai tolerabil să credem că ceva din exteriorul nostru care nu poate fi controlat, ne influențează viață decât să tragem aer în piept și să ne uităm la noi înșine, la ce generăm prin propriile comportamente și decizii.

De unde vine tiparul: corp, gene și relație

Toate aceste lucruri se întâmplă pe mai multe niveluri suprapuse care se influențează reciproc.

• La nivel biologic, sarcina mamei este deja influențată de propria ei istorie de reglare emoțională. Nivelul ei de stres cronic, siguranță, hiperactivare sau colaps modelează mediul intrauterin. Fătul nu simte traumele mamei, dar se dezvoltă într-un sistem nervos care învață implicit faptul că lumea este previzibilă sau imprevizibilă, periculoasă sau susținătoare. 

• La nivel epigenetic, experiențele intense și repetate pot modifica expresia unor gene legate de stres, inflamație, reactivitate. Asta nu determină destinul fiicei, dar poate coborî sau ridica pragul ei de reactivitate. Unele fete se nasc cu un sistem nervos „mai alert”, nu pentru că strămoșii au suferit foamete, războaie, ci pentru că organismul a învățat că hipervigilența este soluție de adaptare la viață.

• La nivel relațional, se întâmplă cele mai multe ”transferuri” traumatice. Mama nu transmite ce a trăit, ci cum a învățat să fie în relație și în lume. O mamă care nu a fost văzută va vedea mai greu sau va face un exces de atenție și protecție asupra copilului ei. O mamă care a supraviețuit prin control îi va fi la îndemână să regleze prin control. O mamă care a învățat să înghită jigniri, vorbe grele formându-și astfel propriile mecanisme de apărare în fața adversităților de viață, va încuraja adaptarea prin tăcere și retragere.

De pildă, o mamă foarte anxioasă poate avea un copil „cuminte”, nu pentru că acesta este liniștit, ci pentru că acest copil a învățat devreme să nu adauge stres suplimentar în viața mamei.

Astfel, fiica nu preia trauma, ci preia modul în care mama a dezvoltat soluții la traumă.

Fiica se naște într-un spațiu relațional deja organizat

Când ea vine pe lume, în familia sa existau deja tabuuri, teme nespuse, tensiuni cronice ca și loialități vizibile sau invizibile. 

Fetiței i se va spune uneori explicit, alteori va simți unde nu e voie să meargă, ce emoții sunt „periculoase”, precum și ce adevăruri pot destabiliza sistemul. 

Ceea ce nu se spune explicit devine adesea regula cea mai puternică a familiei.

Comportamentul matern, influențat de modele pe care viitoarea mamă le-a trăit în relația cu propria mamă și bunică, se transmite la fiica sa postnatal, tot prin relație.

Prin felul în care mama își va ține copilul în brațe, prin ritmul cu care va răspunde, prin capacitatea ei de a repara rupturile, prin toleranța ei la emoțiile intense ale fiicei, va contribui la felul în care fetița va internaliza relația cu propriul sine și, ulterior, cu viața însăși.

Astfel apar primele credințe timpurii despre sine, despre lume, despre viață. Aceste credințe nu se exprimă prin cuvinte dar se vor observa ușor într-un corp care reacționează cu mult înainte ca mintea să înțeleagă. Va simți rușine și vinovăție, uneori fără un motiv anume. Va întâmpina dificultăți de diferențiere, de separare și de a simți bucuria vieții. Vedem acest tipar la femeia adult care „se descurcă cu orice”, dar se simte profund vinovată atunci când se oprește sau se bucură.

Revenind la ”soluții” de vindecare și transformare, psihoterapia de azi nu „vindecă strămoșii” ci aduce în conștiință ceea ce a fost trăit implicit și fără cuvinte.

Nu eu am început, dar eu pot opri

Când vom putea spune: „Asta a fost soluția mamei mele, nu identitatea mea”, apare separarea sănătoasă și o diferențiere față de experiențele de viață ale mamei. 

Diferențierea nu presupune ruperea relației, ci ieșirea din confuzia identitară. Și mai cu seamă înseamnă a îți permite să trăiești o viață mai ușoară decât a mamei, fără să simți că o trădezi.

În felul acesta rupem un lanț transgenerațional de durere, de evenimente care ”ni se întâmplă” și tindem să credem că sunt ”moșteniri” de la strămoșii noștri. 

Conștientizarea nu șterge trecutul, dar îi schimbă influența și cu siguranță, și drumul de viață.

Credit imagine de coperta: Shutterstock