Relații, Traumă

Te adaptezi sau te abandonezi relației?

În psihologia traumei, există un mecanism mai puțin cunoscut, dar important pentru înțelegerea modului în care ne adaptăm în relațiile percepute ca nesigure.

Mecanismul Fawn este un tipar de răspuns la amenințare, în care persoana încearcă să obțină siguranță prin adaptarea excesivă la celălalt: îi anticipează nevoile, îi citește stările, evită să îl contrazică, îi calmează emoțiile și renunță la propriile nevoi pentru a păstra relația.

Dacă în răspunsul de tip fight persoana luptă, în flight fuge, iar în freeze se blochează, în fawn încearcă să facă în așa fel încât celălalt să nu mai reprezinte o amenințare.

Fawn este deosebit de relevant pentru înțelegerea traumelor relaționale, a atașamentului dezorganizat și a strategiilor de supraviețuire dezvoltate în relații în care apropierea și pericolul au coexistat.

Ce înseamnă concret, Fawn?

Termenul a fost popularizat de Pete Walker, psihoterapeut american, în cartea Complex PTSD: From Surviving to Thriving (2013).

Walker a descris patru răspunsuri defensive la traumă:

  • Fight – încerc să controlez sau să înving amenințarea.
  • Flight – mă îndepărtez, evit, fug.
  • Freeze – mă blochez, mă deconectez, devin pasiv.
  • Fawn – mă supun, mă adaptez și încerc să câștig protecție prin conformare și acomodare.

În cazul răspunsului Fawn, persoana nu încearcă să elimine amenințarea prin confruntare sau distanțare, ci prin transformarea relației cu sursa amenințării.

Dacă sunt suficient de atent, agreabil, util, înțelegător și disponibil, celălalt nu se va mai înfuria, nu mă va respinge și nu mă va răni.

Așadar, este o strategie de supraviețuire relațională.

Cum se formează?

Putem înțelege acest mecanism în special în contextul copilăriei în care figura de atașament este simultan o sursă de nevoie și o sursă de pericol.

De exemplu:

  • Părintele este imprevizibil emoțional.
  • Copilul trebuie să monitorizeze permanent dispoziția adultului.
  • Exprimarea furiei sau a dezacordului este sancționată.
  • Nevoile copilului sunt considerate excesive, deranjante sau egoiste.
  • Afecțiunea este condiționată de comportamentul copilului.
  • Copilul ajunge să fie responsabil pentru reglarea emoțională a părintelui.

Într-un astfel de mediu, copilul poate învăța că exprimarea propriei individualități pune în pericol relația. Și poate chiar pe el însuși.

Astfel, dezvoltă o competență aparent admirabilă și acceptată repede în mediul său social: devine foarte atent la ceilalți, empatic, intuitiv, flexibil, conciliant. Este ceea ce putem numi în limbaj popular ”copil cuminte”, atât de docil încât își pierde dreptul de a își dezvolta propria individualitate.

Copilul învață de timpuriu să se orienteze mai mult după starea celuilalt decât după propria experiență.

Cum se manifestă la adult?

Această competență vine cu un cost care se va resimți cu atât mai mult la viața de adult. Persoana ajunge de fapt să nu își cunoască propriile nevoi și limite însă poate răspunde foarte bine nevoilor celorlalți.

Un aspect important este că fawn nu înseamnă doar people pleasing. Este mai degrabă o organizare a relației în care persoana își subordonează experiența proprie menținerii siguranței relaționale.

Câteva manifestări frecvente:

În relațieExperiența interioară posibilă
Spune „da” când ar vrea să spună „nu”Teama de respingere
Își cere scuze excesivVinovăție pentru propriile nevoi
Evită să contrazicăTeama de conflict și consecințele lui
Anticipează permanent nevoile celuilaltHipervigilență relațională
Își modifică opiniile pentru a fi de acordTeama de dezaprobare
Preia responsabilitatea pentru emoțiile celorlalțiSentimentul că trebuie să mențină echilibrul relației
Tolerează comportamente abuziveDificultatea de a risca pierderea relației
Se simte responsabilă să repare orice tensiuneIntoleranță la dezacord și ruptură

Există și o manifestare mai subtilă, persoana poate deveni foarte bună la a-i înțelege pe ceilalți, dar foarte puțin disponibilă să se lase cunoscută.

Poate asculta ore întregi, poate conține emoțiile celorlalți, poate formula explicații sofisticate pentru comportamentul lor, dar îi este greu să spună: „M-ai rănit”, „Nu sunt de acord”, „Am nevoie de ceva de la tine”.

Fawn și relațiile de atașament

Copilul care dezvoltă această strategie poate ajunge să confunde:

  • iubirea cu disponibilitatea necondiționată;
  • apropierea cu adaptarea;
  • acceptarea cu absența dezacordului;
  • siguranța cu predictibilitatea comportamentului celuilalt;
  • valoarea personală cu utilitatea pentru ceilalți.

În viața adultă, acest lucru poate produce relații asimetrice.

Persoana nu intră neapărat în relație fără discernământ. Dimpotrivă, poate fi foarte atentă la comportamentul partenerului. Problema este că își folosește această capacitate de observație mai ales pentru a anticipa pericolul și a preveni ruptura, nu pentru a evalua dacă relația îi este potrivită.

Un paradox apare atunci când persoana ajunge să fie foarte competentă în menținerea relațiilor, dar nu neapărat în construirea intimității.

Pentru că intimitatea presupune și diferențiere, expunere, dezacord, negociere și posibilitatea de a-l dezamăgi pe celălalt fără să pierzi relația.

Diferența dintre empatie, acomodare și Fawn

Este important să nu patologizăm comportamentele prosociale. Nu orice persoană empatică, generoasă, conciliantă sau atentă la ceilalți funcționează prin fawn.

Iată o diferențiere între aceste concepte:

Empatie și flexibilitateFawn
Aleg să țin cont de celălaltSimt că trebuie să țin cont de celălalt
Pot să spun nuNu pot suporta consecințele unui refuz
Pot tolera dezacordulDezacordul îmi activează anxietatea
Ofer fără să mă abandonezOfer pentru a preveni respingerea
Pot rămâne în contact cu nevoile meleNevoile mele dispar din câmpul relațional
Pot pleca dintr-o relație nepotrivităMă adaptez pentru a nu pierde relația

Pentru a le diferenția, este util să observăm ce se întâmplă cu persoana atunci când nu mai este posibil să satisfacă așteptările celuilalt?
Apare vinovăție? Anxietate? Rușine? Teamă de abandon? Senzația că a făcut ceva rău?

Înțelegerea mecanismului din perspectiva Gestalt terapiei

În terapia Gestalt relațională, explicăm mecanismul Fawn prin modul în care persoana creează contactul cu ceilalți, se retrage sau evită.

Confluența: dificultatea de a menține diferențierea dintre propria experiență și experiența celuilalt. Persoana ajunge să nu mai știe foarte bine ce simte, ce dorește și ce gândește independent de relație.

Retroflecția: energia destinată exprimării unei nevoi, furiei sau dezacordului este întoarsă asupra propriei persoane. În loc să spună „Sunt furios pe tine”, persoana se învinovățește: „Poate sunt eu prea sensibil”.

Deflexia: evitarea contactului direct cu tensiunea. Glumește, schimbă subiectul, intelectualizează, minimalizează sau încearcă să detensioneze situația.

Introiecția: preia reguli și mesaje despre cum trebuie să fie pentru a fi acceptată: „Nu trebuie să deranjez”, „Trebuie să fiu înțelegător”, „Nu este frumos să refuz”, „Trebuie să am grijă de ceilalți”.

Aceste mecanisme nu sunt întrutotul echivalente cu fawn, dar pot participa la organizarea lui relațională.

Cum lucrăm terapeutic cu fawn?

Deși antrenarea asertivității și a stabilirii limitelor sunt utile, de cele mai multe ori sunt premature atunci când începem să adresăm acest mod de funcționare. Dacă persoana a învățat că dezacordul amenință relația, simplul exercițiu de a spune „nu” poate produce o activare emoțională considerabilă.

Așadar, în primul rând este nevoie să creștem conștientizarea a cum se simte acest mod de funcționare: care sunt beneficiile, care sunt limitele, care sunt competențele bine dezvoltate ca și acele competențe care au rămas sub-dezvoltate.

1. Recuperarea experienței proprii

  • Ce simți acum?
  • Ce ai vrea tu să se întâmple?
  • Dacă nu ar trebui să ții cont de reacția celuilalt, ce ai alege?
  • Ce se întâmplă în corp când îți imaginezi că îl contrazici?

2. Identificarea momentului în care apare acomodarea

Este important ca persoana să poată recunoaște secvența prin care acest mecanism are loc: perceperea unei tensiuni, anticiparea reacției celuilalt, abandonarea propriei poziții, acomodarea și, eventual, ușurarea temporară.

3. Explorarea furiei și a agresivității sănătoase

Uneori, furia este una dintre emoțiile cel mai puternic inhibate. Recuperarea capacității de a spune „nu”, de a protesta și de a diferenția nu înseamnă dezvoltarea agresivității distructive, ci recuperarea funcției de protecție și delimitare.

4. Experiența unei relații în care dezacordul nu produce abandon

Aici relația terapeutică devine un spațiu de experimentare. Clientul poate observa că terapeutul are o experiență diferită, că poate exista o ruptură, că poate exprima nemulțumire și că relația poate supraviețui diferenței.

5. Construirea toleranței la dezamăgirea celuilalt

Una dintre cele mai dificile competențe de dezvoltat este ca persoana să poată suporta că cineva este nemulțumit de el/ea fără să simtă că trebuie să repare imediat situația.

Câteva întrebări pe care le consider valoroase în reflectarea acestui mod de funcționare

  • Când cineva este nemulțumit de tine, ce simți că trebuie să faci?
  • Cât de mult îți modifici comportamentul în funcție de dispoziția celorlalți?
  • Poți să fii în dezacord cu cineva fără să simți că relația este în pericol?
  • Ce se întâmplă cu tine când cineva este supărat și nu încerci să îl liniștești?
  • Când ajuți pe cineva, cât din gestul tău vine din dorință și cât din teama de a nu dezamăgi?
  • Cine ești tu în relație atunci când nu ai nimic de oferit?

Persoana care funcționează predominant prin fawn a învățat că este nevoie să devină ceea ce are nevoie celălalt pentru ca relația să poată continua. De aceea, procesul terapeutic nu urmărește să transforme o persoană generoasă într-una indiferentă, ci să îi redea libertatea de a alege când se adaptează, când se diferențiază, când oferă și când refuză.

Diferența esențială este între adaptarea ca alegere și adaptarea ca necesitate de supraviețuire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *