Autoritate sau Putere? Influența rolului profesional asupra identității

Pentru a evita vulnerabilitatea umană și responsabilitatea trăirii reale, ajungem uneori să ne refugiem în rolurile care ni se atribuie sau în cele pe care ni le construim singuri.

Odată ce intrăm în rol, fie ca părinte, prieten sau șef, începem să ne comportăm „așa cum se așteaptă”, ca să nu ne confruntăm cu haosul alegerilor din prezent. Este mult mai ușor să acționăm după scenariu decât să fim autentici.

Viața devine o performanță, iar pentru o vreme ne convingem că funcționează.

Problema apare atunci când rolul devine mai puternic decât persoana. Legătura cu sinele se slăbește, spiritul uman se estompează, iar comportamentul nostru începe să fie dictat de mecanismul organizației, nu de valori proprii.

A devenit atât de simplu să „jucăm” un rol, încât pierdem contactul cu cine suntem cu adevărat.

În acest punct, oamenii riscă să devină „oameni care fac” în loc de „oameni care sunt”, transformându-se în piese ale unei mașinării, nu în indivizi cu o identitate proprie.

Dacă ne reducem pe noi înșine, munca și relațiile noastre la funcții și automatism, apare întrebarea esențială: ce alegem, cu adevărat, să susținem?

Și ce ajungem, fără să ne dăm seama, să dezonorăm?

Omul din spatele rolului se subțiază

Dacă îți trezești doar voința și intelectul, munca ta poate deveni identitatea ta.

Adesea, identitatea unei persoane, cu întreaga ei complexitate, culoare și spirit, se micșorează până când încape în rolul profesional.

Astfel, devin prizonieri ai rolului lor.

• Își limitează și își micșorează viața.
• Ajung seduși de practica auto-absenței.
• Se îndepărtează tot mai mult de propria existență.
• Sunt împinși în zone ascunse, la marginea propriei lor inimi.
• Când îi întâlnești, întâlnești doar rolul. Cauți persoana, dar nu o întâlnești niciodată.
  

Pune oamenii în situații de putere, dă-le un rol și detașează-i de sprijinul lor obișnuit, iar condiționarea la autoritate face restul.

Autoritatea care transformă oameni obișnuiți în executanți

În anii 1960, Stanley Milgram (descris în Barber și Dietrich, 1985) a ilustrat acest punct într-un mod extrem de clar.

Milgram a recrutat studenți pentru experimente în care li se cerea, la comanda unui bărbat în halat alb, să aplice șocuri electrice din ce în ce mai severe unor „subiecți necooperanți” ca mijloc de învățare.

Acești studenți stăteau în spatele unui „panou de învățare” conectat la un cadran cu etichete de la „Șoc ușor” până la „Pericol – Șoc sever!”, și erau instruiți să crească nivelul șocului la fiecare răspuns greșit. Deși exista un avertisment nominal pe panou, actorul în halat alb le spunea: „Refuzul de a continua va fi interpretat ca un răspuns greșit”.

Chiar și când subiecții (actori) invocau probleme de inimă și implorau să fie opriți, studenții au continuat, împinși de autoritate până la nivelul maxim admis.

Participanții erau studenți bine crescuți, din clasa mijlocie.

Nu aveau nicio ranchiună față de victime. Erau într-un laborator steril, în fața unui străin în halat alb, și au fost dispuși să aplice șocuri electrice aparent letale doar pentru că au acceptat rolul impus.

Ceea ce i-a făcut capabili să meargă atât de departe nu a fost răutatea, ci reconfigurarea moralității prin obediență.

Omul se naște liber, dar peste tot rămâne prins în lanțuri

Ca ființe sociale, cu nevoie de apartenență și teamă de respingere, suntem vulnerabili la seducția rolurilor și la presiunea de a ne conforma grupului.

Avem o predispoziție înnăscută de a ceda autorității și de a acționa „ca ceilalți”, chiar și atunci când propriile valori sunt împinse în plan secund.

Cu cât ne întrebăm mai clar cine suntem ca indivizi și cu cât ne bazăm mai puțin pe validarea externă, cu atât devenim mai puțin ușor de modelat de grup, indiferent de mărimea lui sau de ambiguitatea situației. Oamenii caută figuri care să-i ghideze, fie că sunt reale sau imaginare. În astfel de contexte, un coach, un lider sau un facilitator capătă o putere imensă ca „figură parentală” către care ceilalți privesc pentru orientare și comportament.

Puterea unui rol nu stă în titlu, ci în relațiile umane care îl legitimează.

Iar profesionalismul folosit ca mască nu este ieftin.

De multe ori costă autenticitatea, limitele sănătoase și libertatea de a fi prezent în propria viață.

Nu putem trăi fără roluri

Fac parte din organizarea unei comunități, ne ajută să lucrăm împreună, să creștem, să construim.

Problema apare abia atunci când rolul începe să ne înlocuiască.

Când „ce am de făcut” devine mai important decât „cine sunt, în timp ce fac”. Când munca începe să vorbească în numele nostru și nu mai știm dacă ceea ce facem e un act ales sau un reflex.

Provocarea este să rămânem prezenți în propria viață.

Să muncim, fără să devenim doar „cel care muncește”.

Să conducem, fără să ne ascundem după titlu.

Să avem rezultate, fără să ne amputăm umanitatea pentru ele.

Rolurile pot ordona lucrurile din exterior, dar doar oamenii vii pe dinăuntru pot crea ceva care merită păstrat.

Nu e un performativ, nici un slogan.

E o alegere repetată: să nu te pierzi în ceea ce faci.

Să lași persoana să fie mai mare decât funcția. Când asta se întâmplă, rolul devine unealtă, nu identitate. Și abia atunci nu mai trăim „din obligație”, ci dintr-o poziție de verticalitate.

Asta nu ne face mai spectaculoși.

Doar mai reali.

Sursă imagine: Freepik