Povestea pântecului și a maternității. De la religie și supraviețuire la libertatea de a refuza maternitatea

În generaţiile de după război, femeia româncă trăia maternitatea ca o obligaţie morală şi socială.

„A face copii” era echivalent cu a fi o femeie de casă. Pe vremea aceea cariera femeii era maternitatea și gospodăria iar statutul și valoarea ei de om depindea de câte suflete aducea pe lume.

Se căsătorea devreme și năștea câte șapte, opt, chiar nouă copii, ca o datorie față de Dumnezeu, față de bărbat și chiar față de sat.
În acest maraton al maternității, rareori femeia mai apuca să se bucure cu adevărat de maternitate. Și când ar fi putut să se bucure când corpul ei nici nu se refăcea bine după o sarcină că deja era chemat pentru o următoare ”misiune”.

Astfel și cea mai mică fărâmă de bucurie se stingea repede în oboseală și resemnare.

Soarta femeii și modelul ortodox rural

Modelul ortodox rural, înrădăcinat adânc în mentalul colectiv, nu lăsa loc pentru întrebarea „îmi doresc eu oare cu adevărat?”.

Femeia avea o soartă pecetluită.

Abia ajunsă la adolescență, când trupul ei fragil începea să prindă contur de femeie, familia ei deja plănuia să o mărite.

• Să nu fi vrut copii era cu adevărat o rușine atât pentru tânăra fată cât și pentru familia ei.
• Să nu fi putut avea copii era o vină, de ca și cum ar fi putut controla un corp ”defect”.

Infertilitatea aducea cu sine izolare, batjocură și, cu certitudine, era părăsită de bărbat pentru o altă femeie fertilă.

Femeia care nu năștea era socotită „incompletă”, o epavă a satului românesc. Și cine ar mai fi vrut atunci o femeie stearpă? Femeia nu doar că purta povara infertilității dar era sortită la singurătate.

Așa s-a dezvoltat arhetipul matern de mamă devotată, cu frică de Dumnezeu și un sacrificiu de sine ridicat la nivel de virtute.

În această paradigmă, suferința era firească, iar sinele femeii a rămas zeci de ani nedefinit, neauzit, înecat în rușine, frică și supunere.
Dar nici soarta copiilor de atunci nu era neapărat una ușoară.

Copiii erau forma de capital social pentru continuitatea neamului.

De dorit era ca primul copil să fie fecior ca să ducă numele neamului mai departe așa cum soarta fetelor era să rămână pe lângă casa părintească pentru a se îngriji de bătrânețile părinților.
Liberul arbitru al individului la vremea aceea era de fapt preluat de familie și de comunitate. Până să deschidă copilul ochii, să facă primii pași în lume, copilului i se atribuia deja un rol în familie și o listă întreagă de sarcini și obligații.

Iată cum oamenii nu aveau dreptul la dezvoltarea identității lor ci erau meniți să preia setul de valori al neamului și al satului, trăind astfel într-o confluență care nu permitea separarea prin individuare.

De la datorie față de Dumnezeu la datorie față de stat

Povestea pântecului femeii continuă și trece de la datorie față de Dumnezeu, la datorie față de stat începând cu 1966. Anul în care regimul comunist a interzis întreruperile de sarcină și a reglementat corpul femeii ca instrument politic pentru „producție biologică”.

Se naște astfel generația decrețeilor și totodată o generație de mame care vor purta ”rana colectivă a maternității”.

Femei care vor simți frică, vinovăție și rușine pentru o maternitate trăită ca formă de supunere, îngenuncheate în fața unui sistem politic.
În vreme ce numărul nașterilor a crescut cu aproape 2 milioane de copii între 1966 și 1974, numărul mamelor s-a prăbușit.

Până în 1989, peste 30.000 de femei au murit din cauza complicațiilor provocate de sarcini repetate sau de avorturi clandestine.

Astfel se face că o parte din acești copii au crescut fără mamă în vreme ce alții au trăit cu mame indisponibile și sleite de energie, simțindu-se că nu sunt cu adevărat primiți în lume și ocrotiți cum se cuvine.

A fi crescut cu mame ”obosite de viață” atrage după sine credința că: „Mama mea nu m-a vrut, dar nu a avut de ales.”

Acești copii veniți din pântec rănit sunt condamnați să trăiască cu o puternică ambivalență față de viața însăși și față de mamă. Pe de-o parte simt furie pentru că nu s-au simțit iubiți și doriți, pe de altă parte simt compasiune pentru chinurile la care a fost supusă mama lor.
Maternitatea astfel impusă a lăsat urme adânci nu doar în identitatea femeilor, ci și în țesătura psihică a copiilor lor. Corpul forțat să poarte viață fără dorință, a devenit un loc al durerii surdă și mută.

În acest pântec, plin de durere, frică și rușine, s-au născut suflete flămânde de iubire.

Ori nimic nu-i mai chinuitor pentru sufletului omului decât această polarizare între dragoste și ură. Între viață și moarte, între pierdere a sinelui și nevoia de regăsire.

Moștenirea emoțională și rana maternității

Celor mai mulți dintre acești copii li s-au oferit hrană, îmbrăcăminte, supraviețuire dar nu și prezență afectivă.

Ajunși adulți, poartă în sine sentimentul confuz că existența lor este o întâmplare nefericită și prin urmare o povară.
Prin nevoia de a repara ceva ce nu se mai poate repara, se perpetuează rana maternității. Fiice care vor vrea să nu ducă povara maternității mai departe, vor rămâne captive aceleiași dinamici.

În lucrul psihoterapeutic, această formă de moștenire devine vizibilă atunci când femeia spune: „Nu vreau să devin ca mama mea” urmată apoi de „Nu vreau să fiu mamă.”

Am fi tentați să spunem că aceste mărturisiri reprezintă respingerea maternității, însă ele sunt de fapt o încercare de reparație maternă, dintr-o nevoie de redefinire a existenței femeii în lume. Numai dacă ne imaginăm cât de suprimată a fost identitatea femeii, putem să simțim și nevoia acută de a fi văzute, auzite, înțelese și acceptate.

Astfel, refuzul maternității devine un gest de oprire a unui ciclul lung de suferință.

După 1989, odată cu căderea comunismului, apare pentru prima dată în istoria maternității, posibilitatea reală de a alege.

A fi sau a nu fi mamă?

Iată o formă de libertate pe care femeia nu a avut-o până în această etapă istorică și care nu vine deloc cu o ușurare.

Dimpotrivă, femeia tânără și în puterea de a alege, moștenește de la mamă, de la bunică memoria corporală a vinovăției în fața maternității și a pierderii de sine.

Dacă înainte vreme nu exista altă variantă, decât acceptarea maternității ca obligație, de acum femeia care poate să alegă, trăiește cu sufletul chinuit între două paradigme.

Unele femei vor repeta sacrificiul matern și vor deveni „super-mame”.

Femei care își vor lăsă deoparte proiectul personal pentru a duce proiectul maternității pe mai departe.

O astfel de femeie se epuizează între carieră și copii, încercând să dovedească că pot „să le facă pe toate”.

Și pot, dar cu ce cost?!

Altele se apără de acest scenariu refuzând cu înverșunare maternitatea. Aceste femei vor lua decizia să NU dispară în rolul de mamă.

În ambele cazuri, rana este aceeași, maternitatea este interpretată ca dizolvare a sinelui. În această paradigmă, maternitatea este văzută ca ”prea multă dăruire” ceea ce poate duce la refuzul total al dăruirii.
Ceea ce lipsește din acest mod de trăire și gândire, este chiar zona de mijloc.

A fi mamă fără să te pierzi pe sine! A dărui viață bucurându-te de viață!

Libertatea de a alege – o etapă nouă în istorie

Între timp, în cei peste 35 ani de la Revoluția din 1989, religia și-a pierdut treptat rolul de gardian moral al maternității iar statul nu o mai impune.

Femeile au căpătat treptat deschidere și acces la educație, la carieră, la corpul propriu și la dezvoltarea identității de femeie. Astfel, în multe cazuri a fost posibilă întreruperea ciclului transgenerațional al sacrificiului de sine, în numele maternității.
Această emancipare a femeii a venit, desigur, cu scăderea natalității.

Rareori mai vezi azi femei care să aducă pe lume mai mult de doi copii.

În loc de încheiere

Când se naște un copil, se naște și o mamă.

Femeia își extinde identitatea devenind mamă, nu se reduce la a fi doar mamă.
O mamă îngrijită la rândul său, de tatăl copilului, de familie, va putea avea grijă de copilul ei.
O mamă respectată, ale cărei nevoi sunt onorate, va putea răspunde cu iubire și dăruire la nevoile copilului ei.
Aceasta este o formă de maturitate a umanității în care femeia dăruiește viață putând să rămână prezentă în mijlocul dăruirii.

Astfel, povestea pântecului continuă ca o formă fluidă de viață!

Sursă imagine: Freepik