Ce (ne) consumă relațiile: și cele personale, și cele profesionale

Ai să fii surprins, însă nu urlatul rupe relațiile cu ceilalți. Ci tăcerea. 

Pătură grea care se așază peste noi. 

Retragerea fără „preaviz” în care contactul devine suspendat. Relația nu se încheie dar nici nu se mai respiră în ea.

Apare astfel un vid relațional care se transformă într-un conflict ce nu se vede, dar se simte dureros.

Un conflict tacit, în care unul se retrage fără să spună ce s-a întâmplat, iar celălalt este lăsat să ghicească: 

Oare cu ce-am greșit? Ce ar trebui să repar?

În acest tip de dinamică, cel rămas „în afara tăcerii” ajunge să facă un dans epuizant. 

• Dacă se apropie cu grijă, este respins. 
• Dacă se retrage, este acuzat că nu a venit. 
• Când vine din nou, este întâmpinat cu răceală și aparentă indiferență.
  

Ambivalența devine insuportabilă pentru că:

„Dacă nu vii, mă doare. Dacă vii, te resping.” 

Este o poziție imposibilă pentru celălalt și profund consumatoare pentru relație.

În forma sa matură, persoana respinsă ajunge să se retragă și ea, dar fără a închide ușa. Rămâne disponibilă pentru dialog, însă fără a forța contactul.

Și deși această atitudine ar putea fi interpretată ca un abandon relațional, este de fapt o formă de autorespect și protecție.

Dar ce se întâmplă cu persoana care aduce relația într-un vid?

Vidul relațional reprezintă suspendarea procesului de contact, produsă prin retragere, evitare sau indisponibilitate emoțională, în care relația există formal, dar fără schimb viu între părți.

De cele mai multe ori, nu vorbim despre manipulare conștientă, ci despre neputință relațională. Această persoană trăiește la rândul său un conflict intern puternic. 

Pe de o parte, are nevoie să fie abordată și văzută pentru a repara relația. 

Pe de altă parte, nu poate tolera vulnerabilitatea de a spune direct ce o doare. Durerea se transformă astfel în pedeapsă tăcută:

„Dacă pe mine mă doare, trebuie să simți și tu.”

Problema este că tăcerea nu repară, nici nu clarifică pozițiile celor două părți și, ca atare, nu apropie, ba chiar fragmentează și mai mult. Astfel, se confirmă frici vechi, cum ar fi faptul că relațiile sunt nesigure, că apropierea doare, că e mai sigur să te retragi decât să ceri.

Costul este mare pentru ambele părți, chiar dacă în forme diferite. 

Cel care tace își sabotează propria nevoie de contact. Cel care este exclus se epuizează, se îndoiește de sine și, în timp, se închide.

Relațiile au nevoie de contact chiar și stângaci, chiar și inconfortabil. De cuvinte puse pe conflict pentru ca conflictul să prindă o formă cu care se poate lucra.

Cum se sparge tăcerea?

În dinamica tăcerii ambii joacă fără să vrea – unul pedepsește prin retragere, celălalt încearcă să repare însă fără să știe CE este de reparat.

Dinamica presupune dialog.

Tăcerea îl suspendă.

De aceea, în tăcere lucrurile nu stagnează, se încurcă.

Cercul se rupe doar când cineva își refuză acest rol. Din partea celui care tace, spargerea conflictului începe în momentul în care persoana iese din neputință și își asumă faptul că astfel a intrat de fapt într-o poziție de putere. 

Oricât ar părea de bizar, tăcerea oferă o formă de putere pentru că îl ține pe celălalt în așteptare, în o vinovăție de neînțeles și în neliniște.

Când poți să spui: 

„M-am retras pentru că m-a durut X.” sau „Nu știu încă ce vreau, dar pot spune ce m-a rănit.” sau „Mi-e greu să vorbesc și totuși vreau să rămân în relație.” începe o reconstrucție a contactului.

Este un pas inconfortabil care cere toleranță la rușine, la expunere, la posibilitatea ca celălalt să nu reacționeze „cum trebuie”. 

Dar este singurul pas care readuce relația în viață. Fără această asumare, tăcerea devine un stil relațional în care stilurile se rigidizează.

Din partea celui exclus, aici spargerea conflictului nu înseamnă să insiști mai mult. Dimpotrivă.
Înseamnă să ieși din dansul neputinței spunând: 

„Sunt deschis să vorbim când vei putea spune ce te-a rănit.” 

SAU „Nu pot repara ceva , dacă nu-mi spui” 

SAU „Mă retrag ca să mă protejez, nu ca să te pedepsesc.” 

Ambele persoane trebuie să înțeleagă faptul că relația contează dar nu cu prețul anulării de sine.

Ce nu sparge conflictul tăcerii?

Explicațiile lungi. Ghicitul emoțiilor celuilalt. Sacrificiul repetat. Confruntarea agresivă.

Toate acestea mențin dinamica, chiar dacă par active.

Ce îl sparge cu adevărat

Conflictul tacit se dizolvă atunci când cineva mută relația din zona de putere și pedeapsă în zona de responsabilitate personală: 

„Asta simt.” „Asta pot.” „Asta nu mai pot.”

Este un moment de cotitură care scoate relația din vid. Conflictul, oricât ar fi de dureros, atunci când este exprimat devine negociabil. 

Un conflict tăcut este cel mai disfuncțional, pentru că nu poate fi atins.

Sunt Mariana Cosenco, psiholog și psihoterapeut, și lucrez cu oameni care înțeleg ce li se întâmplă, dar simt că asta nu mai produce nicio schimbare.

În terapie, ne uităm la ce se întâmplă acum, în corp, în emoții și în relația cu celălalt.

Dacă simți că tăcerea, retragerea sau blocajul relațional te consumă și nu mai vrei să le duci de unul singur, putem explora împreună ce e posibil acum.
Poți lua legătura cu mine atunci când simți că a venit momentul.

Imaginea de coperta: Leonardo da vinci – Hands