Despre răbdare. O notă biografică

Răbdarea este o virtute despre care nu pot spune ca mă definește. 

M-am născut, mai degrabă, cu un mare deficit de răbdare. Sau poate că adulții din viața mea, ei înșiși, nu au avut răbdare cu stângăciile mele de copil care nu a răspuns așteptărilor lor.

În anii mei de dezvoltare important era să fii bun la matematică, la științele exacte. 

Să te fi făcut inginer, profesor sau oricum, ceva cu care oamenii tăi mari să se poată lăuda în lume.

Ori din punctul ăsta de vedere, nu prea le-am dat motive să se laude cu mine. Eu eram copilul nesăbuit care prefera științele „inexacte”, precum toate cele care au legătură cu simțul artistic și estetic. 

Cântam, dansam, desenam, recitam poezii, făceam spectacole, croiam la păpuși, împleteam din andrele ciorăpei și fesuri la păpuși, testam prăjiturele pe care tot eu le inventam. 

Cam tot ce nu intra în sfera „intelectualității”.

Așa că orice făceam, nu era (îndeajuns de) bine.

Astfel am fost nevoită să îmi cultiv răbdarea și mai ales curajul de a urma ceea ce îmi dictează spiritul, uneori cu efort, alteori cu multă rezistență. 

Dar dacă răbdarea ar fi fost împărțită încă din ceruri, înainte să ne întrupăm în viața pământească, probabil că doza mea a ajuns, dintr-o eroare cosmică, la soțul meu. 

Pe medie, stăm bine în cuplu cu răbdarea. 

În concret, însă, lucrurile devin mai complicate atunci când eu sunt cea chemată să dau dovadă de răbdare. 

Așadar, primul spațiu real în care am învățat câte ceva despre răbdare a fost căsnicia. 

Să trăiești lângă un om care pare să aibă tot timpul din lume, în timp ce tu funcționezi într-un ritm alert, uneori obositor chiar și pentru tine, nu-i o treabă simplă. 

Te obligă să recunoști și să accepți că, noi oamenii, suntem în ritmuri diferite care nu trebuie neapărat corectate. 

Un exercițiu atât de dificil pentru că, ghici ce, vrem ca celălalt să fie în același ritm cu al nostru. Dar când înțelegi că răbdarea nu înseamnă să-l schimbi pe celălalt, poți rămâne în relație fără să mai forțezi sincronizarea.

Al doilea mare exercițiu de răbdare a venit prin profesia mea. 

Drumul de a deveni psihoterapeut este lung, anevoios și uneori, descurajant. 

Atât de lung, încât dacă aș fi știut de la început cât va dura și cu ce efort, probabil că m-aș fi speriat suficient cât să nu pornesc. 

Psihoterapia cere răbdare într-o formă în care ești nevoit să stai cu neputința celuilalt, cu incertitudinea, cu lipsa de predictibilitate. 

Să faci tot ce știi și poți mai bine, fără certitudinea rezultatului imediat. 

Cu oamenii cu care am lucrat am descoperit că pot avea multă răbdare. Pot respecta ritmuri diferite, pot însoți procese lente, pot rămâne încrezătoare chiar și atunci când lucrurile nu se mișcă vizibil. 

În același timp, domeniul în care am ales să intru este unul nemărginit. 

Psihoterapia nu are o finalitate clară, un punct în care poți spune „gata, am terminat”. 

Finalitatea este acolo unde alegi tu să pui stop, știința sau cunoașterea nu se vor opri vreodată. Asta mă fascinează, dar mă și sperie uneori. Pentru că, din când în când, apare nevoia de a face, pur și simplu, „nimic”.

Iar curiozitatea mea mă împinge, de cele mai multe ori, să continui să explorez.

Uite, pot să spun că mă definește curiozitate ca om.

Am fost mereu atât de curioasă despre mine însămi, despre oameni, despre viață, despre lucruri! 

Curiozitatea m-a ținut la suprafață ori de câte ori lipsa de răbdare mă scufunda pentru că de departe cea mai mare provocare cu răbdarea rămâne în relația cu mine însămi. Cu ritmul meu de creștere sunt cel mai grăbită și mai puțin indulgentă. 

Și sunt grăbită pentru că timpul este limitat, pentru că sunt prea multe de trăit, de înțeles, de experimentat. 

Și atunci cum să o iei mai lent, cu binișorul? 

Frica mea cea mai mare nu este moartea în sine, ci gândul că aș putea muri înainte să îmi fi împlinit visele. Înainte să fi simțit și explorat viața în diversitatea ei. 

Este acel balans al multora dintre noi între nevoia de a te opri și impulsul de a merge mai departe. Iar dacă alegi să intri în contact cu mine, vei întâlni nu doar un psihoterapeut, ci un om care continuă să își depășească limitele și fragilitățile.

Cred însă că cel mai important este ca noi oamenii, să nu mai căutăm a fi reparați de ca și cum am fi fost vreodată defecți. 

În psihoterapie avem un fel de a spune foarte elegant, faptul că nu oamenii sunt defecți ci mediul în care au crescut a fost tulburător de disfuncțional.

Când înțelegi că viața ta are mai multe straturi decât cele pe care le trăiești zilnic, nu mai este doar despre „reparație” ci și despre „a fi curios despre sine”.

Curiozitatea este poate una dintre virtuțile care ne dă cea mai bună energie! 

Curiozitatea este mai puternică decât frica de timp și de finitudine. Tot ea ne menține deschiși în fața vieții chiar și atunci când nu știm unde ne duce. 

Rămâi curios despre sine și vei cunoaște cea mai surprinzătoare lume!